Drumul de la faliment la binecuvântare
2 Împăraţi 4:1-7


Istoria relatată în pasajul citit, cel puţin în prima parte a ei, este una tristă, pentru că este istoria unei familii care se chinuia să supravieţuiască într-o veme de criză.
Când am căutat un text pentru această întâlnire şi am recitit acest pasaj, m-am gândit imediat cât de bine se potriveşte drama acelei familii de-acum aproape 3000 de ani, cu drama multor familii din vremea noastră. De aceea, cred că această istorie ne poate oferi şi nouă, celor din sec. XXI, câteva lecţii nu numai importante de reţinut dar şi demne de urmat.
Aş vrea să urmărim pas cu pas drama acestei femei văduve şi a copiilor ei, şi modul minunat în care această familie, în pofida tuturor piedicilor, a reuşit în cele din urmă să parcurgă drumul de la faliment la binecuvântare.

1. Disperarea unei mame
Istoria umanităţii este un lung şir de crize: politice, economice, sociale sau religioase. Momentele de linişte şi siguranţă deplină au fost puţine şi scurte.
Ce sunt, de fapt, crizele? Dincolo de toate definiţiile pe care le-am putea da, aş vrea să vă spun că cea mai corectă definiţie a crizei este cea dată de Biblie: criza înseamnă absenţa lui Dumnezeu din viaţa individului sau din viaţa unei comunităţi.
Biblia ne spune că prima criză din istoria omenirii a fost criza lui Adam şi Eva, în momentul în care au realizat că au păcătuit împotriva lui Dumnezeu, şi când au auzit consecinţele dramatice ale păcatului lor, rostite chiar de Dumnezeu. Cei doi oameni care, până în acel moment s-au bucurat de cea mai adâncă stare de pace şi confort pe care o putea experimenta omul pe acest pământ, au descoperit cu amărăciune că păcatul lor a atras pedeapsa divină asupra întregii creaţii.
Pe fondul crizelor de tot felul, fiinţa umană a ajuns să guste o stare sufletească pe care nu o mai cunoscuse niciodată până atunci: numele ei era disperarea.
Ce este disperarea? Este o stare sufletească care se instalează în vaţa unui om aflat în mijlocul unei crize pe care nu o poate controla şi pentru care nu are niciun fel de soluţii.
Întotdeauna disperarea este un rezultat al crizelor de tot felul din viaţa omului. În textul nostru ne este relatată istoria unei femei disperate, o femei ajunsă în mijlocul crizelor şi care nu mai întrevedea nicio soluţie de ieşire.
Înainte însă de a observa împreună câteva din crizele vieţii acestei femei, aş vrea să facem cunoştinţă mai întâi cu personajele acestei istorii.
Elisei a fost unul din oamenii de care Dumnezeu s-a folosit cu putere într-o vreme dificilă a istoriei poporului Israel. El a trăit în secolul al IX-lea î. Cr., pe teritorul Israelului actual, şi prin el Dumnezeu a făcut multe semne şi minuni relatate în prima parte a Cărţii 2 Împăraţi din Vechiul Testament. El a trăit şi a făcut toate aceste lucrări deosebite în timpul a şase din împăraţii lui Israel din acea vreme, activitatea lui profetică întinzându-se pe mai bine de 50 de ani.
Scopul profeţilor chemaţi şi trimişi de Dumnezeu în acea vreme în poporul Israel a fost unul foarte clar. Ei au vorbit şi au făcut multe minuni cu scopul de a întoarce poporul Israel de la o închinare înaintea zeilor păgâni, la închinarea înaintea Singurului Dumnezeu adevărat.
Alături de Elisei, în acele timpuri au fost şi alţi oameni credincioşi, care L-au slujit pe Dumnezeu şi nu s-au închinat înaintea unor idoli. În acest text ei sunt numiţi generic „fiii prorocilor”, sensul cuvântului „fiu” nefiind un sens propriu, acela de fiu natural, ci unul figurat, acela de „discipol” sau „ucenic” al prorocilor Ilie şi Elisei. Tot un sens figurat, care să exprime politeţea, are şi expresia: „robul tău”. Soţul acestei femei nu fusese robul sau sclavul lui Elisei, ci unul din discipolii lui.
Ne întoarcem acum la întrebarea: care au fost problemele majore ale acestei femei?
Prima criză a fost cea în plan familial. Textul ne spune că femeia era văduvă. Iată cuvintele cu care şi-a început cuvântarea înaintea lui Elisei: Robul tău, bărbatul meu, a murit (v. 1).
Nu cred că există o durere mai mare pentru o familie unită, clădită pe dragostea reciprocă, decât moartea unuia dintre parteneri. Atunci când ai trăit alături de persoana iubită 20, 30, 40 de ani, când unul dintre parteneri moarte, durerea celuilalt este imposibil de descris în cuvinte.
Sunt câteva cauze care au amplificat şi mai mult durerea acestei văduve. Să nu uităm că această istorie s-a desfăşurat acum aproape 3000 de ani, când femeile în cea mai mare parte erau casnice, cei care aduceau bani şi care prestau diferite munci fiind soţii lor. Odată cu moartea soţului ei, viitorul acestei femei devenise dintr-odată foarte sumbru.
O criză însă nu vine niciodată singură. O altă criză pe care care o vedem în viaţa acestei femei a fost criza materială. Textul nu ne spune exact cauza, cert este că soţul ei luase cu împrumut o sumă de bani înainte de moarte, iar acum cel care-l împrumutase venise să-şi recupereze banii.
Atât istoricul evreu Iosefus cât şi tradiţia rabinică susţine că această femeie era văduva lui Obadia, un om de încredere al împăratului Ahab, despre care citim în 1 Împăraţi 18:1-4, şi despre care ni se spune că se temea de Domnul.
În timpul perioadei în care prorocii Domnului au fost căutaţi pentru a fi omorâţi din ordinul lui Izabelei, soţia idolatră a împăratului Ahab, textul biblic ne spune că el a ascuns 100 de proroci, câte 50 în fiecare peşteră, şi i-a hrănit în toată acea perioadă dificilă. Tradiţia rabinică spune că în acel timp el şi-a folosit toată averea pe care o avea pentru a-i hrăni pe acei oameni, şi, după moartea lui, creditorii au venit la soţia lui pentru a-şi recupera banii.
Indiferent cum au stat lucrurile, cert este că această văduvă nu numai că s-a văzut dintr-odată singură, dar şi pusă într-o situaţie fără limită, fiind nevoită să returneze o sumă de bani de care nu dispunea.
În sfârşit, aş vrea să menţionez încă o criză din viaţa acestei femei. În finalul v. 1 citim: şi cel ce l-a împrumutat a venit să ia pe cei doi copii ai mei şi să-i facă robi. În perioada antică, atât în Israel cât şi în Grecia mai târziu sau Imperiul roman, o datorie neachitată în timpul vieţii era imputată urmaşilor. În caz că urmaşii celui decedat nu puteau plăti acea datorie, creditorul putea să-i ia pe copiii celui decedat şi să-i folosească ca sclavi sau să-i vândă, pentru a-şi recupera suma datorată.
Cred că înţelegem acum disperarea acestei femei: rămasă văduvă, s-a trezit nu numai în imposibilitatea de a mai plăti datoriile rămase restante din timpul vieţii soţului ei, dar şi în situaţia de a-şi pierde singurul reazăm pe care-l mai avea, singura motivaţie pentru a mai trăi: cei doi copii.

Poate că şi tu eşti o persoană aflată în mijlocul crizei. Ai vrea să alergi după ajutor, dar nu ai la cine. La fel ca şi în cazul acestei femei, realizezi că nimănui nu-i pasă de tine, de probleme tale, de crizele din viaţa ta. Eşti disperată, şi nu ştii încotro să o apuci.
Cred că în aceste momente Dumnezeu vrea să-ţi spună un lucru extraordinar, şi anume, că mai există speranţă pentru tine şi soluţii pentru problemele din viaţa ta. Urmăreşte în continuare această istorie împreună cu mine, pentru a vedea modul în care poţi ieşi biruitoare chiar şi din cele mai profunde crize ale vieţii.



2. Strigătul unei mame
În versetul întâi citim despre această femeie că a făcut un lucru extraordinar. Ea a strigat lui Elisei.
Aş vrea să ne gândim puţin la strigătul acestei femei. Cu siguranţă că nu a fost un strigăt de bucurie. Nu avea niciun motiv de bucurie, dimpotrivă. Apoi, nu cred că a fost un strigăt plin de mânie, plin de revoltă. Mulţi oameni aflaţi în mijlocul crizelor vieţii încep să strige, dar strigătul lor este expresia mâniei, a răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu.
Odată, o doamnă care asista la un serviciu de înmormântare a unui copil de 15 ani, a izbucnit într-un acces de mânie şi s-a adresat păstorului care oficia înmormântarea: „Unde era Dumnezeu atunci când a murit acest copil?”
Plin de linişte dar cu un ton grav, acel păstor a dat următorul răspuns: „În acelaşi loc în care era şi atunci când Fiul Lui Îşi dădea sufletul pe cruce, în batjocurile oamenilor şi purtând păcatele lumii întregi.”
Cred că înţelegem aluzia acelui păstor. Dumnezeu nu trebuie să fie învinuit pentru suferinţa din această lume. Suferinţa şi moartea sunt consecinţe ale neascultării noastre de Dumnezeu şi a trăirii noastre în păcat.
Această femeie nu a venit la Elisei să strige împotriva lui Dumnezeu, de ce a îngăduit acel val de crize în viaţa ei. Dimpotrivă, strigătul acestei femei este un strigăt al speranţei, al încrederii că, dacă Cineva mai poate să o ajute, atunci acea Persoană este doar Dumnezeu.
De prea multe ori mergem prin viaţă chirciţi sub povara unor crize pe care nu le mai putem gestiona singuri. Dar, pentru că ne este ruşine ca alţii să nu audă ce se întâmplă cu noi, preferăm să tăcem. Sunt însă momente în viaţă în care nu mai are niciun rost să taci, în care este vital pentru tine şi pentru familia ta să începi să strigi, dar mai ales, e vital să ştii către Cine să strigi. În astfel de momente de criză, nu uita că Dumnezeu este chiar lângă tine, şi aşteaptă să-ţi vină în ajutor.
Vă atrag însă atenţia asupra afirmaţiei acestei femei. Ea a spus: ştii că robul tău se temea de Domnul (v. 1). Observaţi fundamentul strigătului ei după ajutor? Ea a crezut că Dumnezeu nu o va părăsi, pentru că soţul ei a fost un om care L-a iubit pe Dumnezeu şi a ascultat de poruncile Lui.
Cineva ar putea spune: „Dacă această familie se temea de Dumnezeu, de ce El a îngăduit să treacă prin aceste crize?” Umblarea în ascultare de Dumnezeu nu este un cec în alb din partea Lui că nu vei avea parte de suferinţă, ci, că în mijlocul suferinţelor, El nu te va părăsi niciodată. Dumnezeu nu le promite copiilor Lui că barca vieţii lor nu va trece şi prin furtuni, ci că, în mijlocul furtunilor, El va fi cu ei în barcă, aşa că ea nu se va răsturna niciodată, şi că, în cele din urmă, va ajunge la ţărm.
Această femeie a strigat către Elisei, încrezătoare fiind că, dacă ea şi casa ei L-au slujit pe Dumnezeu în vremurile bune ale vieţii, El nu-i va părăsi în vremuri de criză. Strigătul ei a fosr rezultatul credinţei ei în Dumnezeu, şi a umblării cu El în momentele de linişte, de calm, ale vieţii.

3. Recunoaşterea unei mame
Versetul 2 este versetul care-mi place cel mai mult în această istorie. Conţine o întrebare pe care-o pune Elisei, şi un răspuns al acestei mame: Elisei i-a zis: Ce pot să fac pentru tine? Spune-mi ce ai acasă?” Ea a răspuns: „Roaba ta n-are acasă decât un vas cu untdelemn”.
Drumul de la criză spre binecuvântare începe cu un strigăt al nădejdii în Dumnezeu, şi continuă cu un moment al totalei recunoaşteri.
În spatele întrebării lui Elisei: „Ce ai acasă?”, aş vrea să auzi glasul lui Dumnezeu care îţi pune această întrebare: „Tu ce ai în casa inimii tale?”
Probabil că, dacă ai sta cu toată sinceritatea înaintea lui Dumnezeu, răspunsul ar fi: „Doamne, tu ştii că în casa inimii mele am doar puţină dragoste, puţină bunătate, puţină milă, puţină credinţă. Doamne, tu ştii că în casa inimii mele nu am mai nimic pentru tine. Tot ce am avut până acum nu a fost pentru Tine, a fost doar pentru lumea aceasta.”
Poate te uiţi în viaţa ta şi realizezi cât de puţin i-ai dat lui Dumnezeu de-a lungul vieţii, de fapt, i-ai dat doar fărâmituri din sufletul tău lui Dumnezeu: puţin post, puţină rugăciune, puţină trăire în adevăr, puţină trăire în curăţie.
În seara aceasta aş vrea să auzi întrebarea pusă de Dumnezeu sufletului tău şi aş vrea să înţelegi din această întrebare două adevăruri spirituale foarte importante.
În primul rând, această întrebare este personală. Dumnezeu nu te întreabă: „Spune-mi ce au vecinii sau prietenii tăi în casa vieţii lor?” Dumnezeu nu este interesat în aceste momente de ceea ce este în viaţa vecinilor tăi, ci de ceea ce este în viaţa ta. Întrebarea aceasta îţi este adresată doar ţie, pentru că este o întrebare personală, care cere un răspuns personal.
În al doilea rând, Dumnezeu nu te întreabă ca să afle ceva ce nu ştie, pentru că El ştie totul despre tine, ci te întreabă ca să te conştientizeze de faptul că El este Singurul care te poate ajuta în crizele vieţii tale. Dumnezeu se uită în viaţa ta şi aşteaptă să vii înaintea Lui cu ceea ce ai foarte puţin, pentruca El apoi să poată binecuvânta puţinul acela.
Nu aştepta că acea fărâmă de credinţă, bunătate, trăire în adevăr şi curăţie să se termine. Vino înaintea Lui cu ceea ce mai ai. De ce? Pentru că niciodată Dumnezeu nu dispreţuieşte începuturile slabe (vezi Matei 12:15-21). Apoi, pentru că El vrea să binecuvânteze şi să înmulţească acel puţin pe care-l mai ai, dacă eşti gata să-l pui la picioarele Lui.

4. Ascultarea unei mame
Ultimul pas înainte de primirea binecuvântării este ascultarea. După ce Elisei i-a spus ce să facă, în versetul 5 citim: Atunci ea a plecat de la el. A închis uşa după ea şi după copiii ei; ei îi apropiau vasele, şi ea turna din untdelemn în ele.
Pentru înţelegerea corectă a textului, trebuie să menţionez aici că untdelemnul din text nu face referire la un banal ulei folosit la gătit, ci era un parfum obţinut din amestec de ulei de măsline cu alte plante exotice, şi care era folosit fie la ungerea corpului după baie, fie la îmbălsămare. În acea vreme, acest produs era foarte scump.
Aş vrea să subliniez ascultarea acestei văduve. Ceea ce i-a cerut Elisei părea absurd la prima vedere. Totuşi, ea nu a pus sub semnul întrebării niciunul din cuvintele lui Elisei, şi a făcut întocmai cum i se ceruse.
E un principiu spiritual pe care-l desprindem, şi anume, de multe ori noi am vrea să fim binecuvântaţi şi ajutaţi de Dumnezeu, şi dacă se poate imediat cum cerem acest lucru, dar fără să ascultăm ceea ce ne cere El să facem. Vă rog să reţineţi acest adevăr: nu există binecuvântare fără ascultare! Binecuvântările divine sunt consecinţa ascultării noastre de El.
Ce este, de fapt, ascultarea? Ea este un act de credinţă faţă de Dumnezeu. Credinţa noastră faţă de Dumnezeu se desăvârşeşte prin ascultare. Ceea ce i-a cerut Elisei acestei femei părea absurd, iraţional. Ascultarea însă i-a întărit credinţa, şi lucrul acesta i-a adus binecuvântare. Noi am vrea credinţă fără ascultare, dar lucrul acesta este imposibil!
Aş vrea să observăm acum împreună patru aspecte ale binecuvântărilor lui Dumnezeu.
Primul aspect este legat de natura binecuvântării. Această înmulţire miraculoasă a untdelemnului a avut loc în spatele unor uşi închise, şi nu în piaţa publică a satului. Lucrul acesta îmi spune că minunea şi binecuvântarea, din perspectiva lui Dumnezeu, nu este o reprezentaţie de circ, care să-i impresioneze pe oameni, ci o lucrare spirituală tainică, care are ca scop întărirea credinţei ucenicilor Lui. Oamenii văd doar rezultatul final al binecuvântării!
Al doilea aspect este legat de modul binecuvântării. Dumnezeu binecuvântează şi umple doar vase goale, şi nu vase pline. Ca acele vase să fie umplute, ele au trebuit să fie goale sau golite mai întâi. Este ceea ce i-a cerut Elisei acestei văduve: Du-te de cere vase de la toţi vecinii tăi, vase goale (v. 2). Principiul spiritual pe care-l desprindem de aici este acesta: dacă vrei să fii umplut de binecuvântările lui Dumnezeu, goleşte-ţi inima şi viaţa de gunoaiele acestei lumi. Dumnezeu nu poate dărui binecuvântare atât timp cât viaţa ta este plină de păcat. În momentul în care vii înaintea lui Dumnezeu cu inima zdrobită, cerând umplerea prezenţei Lui în viaţa ta, El va face lucrul acesta.
Al treilea aspect este legat de măsura binecuvântării. Aş vrea să înţelegem că niciodată Dumnezeu nu face risipă de binecuvântări! Untdelemnul nu a continuat să curgă pe jos, în exces, ci s-a oprit exact în momentul în care şi ultimul vas disponibil a fost umplut (v. 6). Este o lecţie despre modul în care Dumnezeu binecuvântează viaţa unui om. El umple până la refuz, dar nu risipeşte. De ce? Pentru că binecuvântările Lui sunt preţioase. De aceea, fiecare dintre ele trebuie preţuită, şi nu risipită (vezi şi adunarea fărâmăturilor binecuvântate în urma înmulţirii pâinilor – Ioan 6:12).
În al patrulea rând, aş vrea să observăm ce anume a făcut această mamă, şi anume, împărtăşirea experienţei binecuvântării cu cei dragi. Elisei i-a cerut un lucru: Închide uşa după tine şi după copiii tăi (v. 4). În versetul următor citim că ea a făcut exact aşa.
Ce înseamnă lucrul acesta? Copiii au fost martorii oculari ai binecuvântării lui Dumnezeu. Ei nu au fost lăsaţi afară. Ceea ce Elisei i-a spus de fapt acestei mame, a fost: „Copiii tăi nu sunt prea mici să înţeleagă lucrarea lui Dumnezeu”.
De multe ori considerăm că, copiii noştri sunt prea mici să cunoască realităţi spirituale legate de părtăşia cu Dumnezeu prin citirea Bibliei şi rugăciune. În schimb, nu credem că sunt prea mici să cunoască viciile acestei lumi. Învăţăm de la această mamă o lecţie foarte importantă. Copiii noştri nu sunt niciodată prea mici sau prea imaturi să înţeleagă o realitate spirituală pe care să o urmeze, la rândul lor, mai târziu.
(citeşte „Pe urmele mamei sale”, Supă de pui pentru suflet de creştin, pag. 99).
Aş vrea să reţinem acest adevăr: credinţa copiilor se formează văzând credinţa părinţilor. Ce faci cu copiii tăi? Îi faci parte şi îi conştientizezi de binecuvântările pe care le primeşti din partea lui Dumnezeu?

5. Mesajul unei mame
Aş vrea să închei cu mesajul acestei mame adresat celorlalţi oameni. În ultima parte a versetului 7 Elisei a îndemnat-o: Du-te de vinde untdelemnul şi plăteşte-ţi datoria. Şi ea a făcut exact aşa.
Cum se traduce în plan spiritual aceste cuvinte? Cred că fiecare dintre noi cei care am primit iertarea de păcate, avem o datorie, să spunem şi altora despre modul în care pot primi binecuvântarea lui Dumnezeu.
Lumea în care trăim este plină de oameni aflaţi în mijlocul crizelor de tot felul, căutând cu disperare o soluţie. Toate au însă o singură sursă: îndepărtarea oamenilor de Dumnezeu şi trăirea în păcat.
Pentru această criză morală profundă, acum 2000 de ani a venit Fiul lui Dumnezeu în lumea noastră, şi a murit luând asupra Lui toate poverile şi păcatele noastre, pentru ca cei morţi în păcate să vină la viaţă şi să trăiască veşnic.
Acesta este mesajul pe care fiecare creştin ar trebui să-l ducă oamenilor în mijlocul cărora trăieşte: pocăinţa şi trăirea în ascultare de Dumnezeu este singura cale prin care un om poate ieşi din marasmul acestei vieţi, şi poate avea siguranţa că, la sfârşitul alergării lui pe acest pământ, îşi va continua viaţa în Împărăţia lui Dumnezeu.